The Raging Mega-Bull

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă Freud ar vedea The Smashing Machine, ar fi un pic nedumerit.

Protagonistul este un luptător feroce și masiv, care, în ring, nu e prea departe de un animal.

În restul timpul, acest Mark Kerr este politicos, reținut și de un bun simț vecin cu înțelepciunea.

Bine, bine, avem un Sine sălbatic și un Supra-Eu ultra-domestic, dar unde e Eul?

Unde e instanța care mediează între aceste două componente ireconciliabile ale personalității?

Aflăm rapid că e vorba de opioide, adică omul nostru ia practic droguri ca să nu mai simtă durere.

Iar dacă nu trișează legal, se păcălește pe sine, căci dozele necesare sunt din ce în ce mai mari, iar efectele asupra relațiilor cu ceilalți, în special cu partenera de viață, sunt tot mai nocive.

Apoi vine momentul decisiv, care generează epifania.

Pare o sarcină actoricească demnă de un Robert De Niro, dar cel chemat să întruchipeze pe acest colos cu psihic de lut este Dwayne ”The Rock” Johnson.

Iar eu, ca și omenirea întreagă, am fost uluit să descopăr ce disponibilitate interpretativă, căci îl consideram un fel Steven Seagal mai simpatic sau un Arnold Schwarzenegger mai smead.

Însă The Smashing Machine vine și, fidel titlului, ne face praf orice prejudecată.

Filmul în sine nu e de vreo mare complexitate sau miză ideatică. Ne privesc prea puțin certurile conjugale cu gagica destul de pițipoancă (redată cu deja obișnuita-i competență de Emily Blunt), iar competițiile la caare ia parte nu au vreo aură de olimpiadă mitică.

Însă regizorul-scenarist Benny Safdie, care lucrează de data aceasta pe cont propriu (fratele Josh e ocupat în altă parte cu Marty Supreme), ocolește locurile comune ale atâtor pelicule cu subiect sportiv și ne oferă mai degrabă un studiu de caz despre o transformare personală subtilă.

Urmărit aproape permanent de cameră, vedem pas cu pas, milimetru cu mimimetru și neuron cu neuron, personajul lui The Rock nu doar se dezvață de droguri, ci se învață cu înfrângerea.

O victorie pentru care Dwayne Johnson, precum Atlas, poartă întregul film în spate (are și unde).

Cu acest recital expresiv neașteptat și cu niște scene de luptă excelent decupate (încă un motiv să găsim paralele cu The Raging Bull), The Smashing Machine are șanse să conducă la ceea ce, până acum, mulți am fi crezut că e o glumă – o nominalizare la Oscar pentru The Rock.

E bătaie mare la categoria rolului principal masculin, sunt de vreo două ori mai mulți interpreți meritorii în sezonul ăsta decât locuri eligibile, dar pe unul l-aș vrea ocupat de el.

Oricine își depășește condiția e un învingător care merită cântat și celebrat.

Să privim pictura! (CXV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Madona electrică

La Muzeul de Artă al României se găsește un portret în fața căruia am rămas ca electrocutat.

E de Max Herman Maxy (1895-1971) și se intitulează Madona electrică.

Inițial, am fost captivat de modul de reprezentare, subtil cubist, cu vădite influențe expresioniste.

Apoi, măiastra lucrătură a liniilor și culorilor a început să se conjuge cu titlul și să îmi genereze fel și fel de analogii și interogații.

De ce Madonă?

E vreo artistă care îi era muză autorului, ba chiar îl obseda, precum Sarah Bernhardt pe Alfons Mucha?

Să fie Elvira Popescu, dată fiind coafura?

De ce electrică?

Strălucea în lumina reflectoarelor, care îi potențau prezența scenică?

Sau din actriță de teatru, deci în carne și oase, făcuse tranziția către cinematografie, odraslă a electricității?

Așa te provoacă o pictură.

Își pune simțurile la încercare, câtă vreme ești în prezența ei, și dorința de cercetare, când deja te-ai depărtat.

Ca urmare, nu m-am lăsat până nu am aflat ulterior că intuiția m-a servit bine, mai puțin în privința numelui care i-a inspirat lui M.H. Maxy acest superb portret, căci este vorba mai precis de actrița Florentina Ciricleanu, necunoscută acum, dar care, pare-se, dobândise o faimă bunicică în perioada interbelică.

Ce rol să o fi propulsat oare în mintea artiștilor și, implicit, în posteritate?

Ellida Wangel?

Medeea?

Lady Macbeth?

De la răspunsuri, alte întrebări.

Cuibar rotind de muzică

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Pe 1 octombrie celebrăm Ziua Internațională a Muzicii, așa că îmi face plăcere să rememorez o experiență muzicală specială, trăită recent.

Până de curând, la superba Bourse de Commerce (Colecția Pinault), mai precis în sala Rotonda, s-a găsit instalația multisenzorială a artistei Celeste Boursier-Mougenot intitulată clinamen.

Acesta a constat într-un vast bazin, în care, propulsate de un mic jet de apă emis dintr-un singur punct, se deplasau entropic o sumedenie de boluri de porțelan alb, care, ciocnindu-se, compuneau o perpetuă simfonie ambientală.

Aici se vădește caracterul sugestiv al numelui acestei instalații, căci clinamen este un concept al lui Epicur și dezvoltat de Lucrețiu în De rerum natura, care descrie mișcarea imprevizibilă a atomilor și toate formele pe care combinațiile lor le generează.

Proiectată să reflecte azurul care străbătea tavanul de sticlă al Rotondei, instalația a atras oameni de pe tot cuprinsul lumii, fiecare preluând din această muzică nestructurată ce îl reprezenta.

Culoarea*.

Explorarea.

Apropierea dintre material și spiritual.

Depășirea limitelor.

Stima de sine.

Reflecția.

Comuniunea.

Detașarea.

Muzica este, da, un limbaj universal.

*Domnișoara cu bluza colorată mi-a explicat cu multă bunăvoință că este o creație a Sonyei Rykiel, pe care o denumea ”o versiune mai punk a lui Vivienne Westwood, dar care mie îmi place”.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (33)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Vă vine să credeți sau nu, după atâta amar de ani și evenimente Brânzeturi cum se… cuVin, soarta a făcut să nu îmi iasă în cale nicio cramă din Dobrogea.

O lipsă altminteri impardonabilă, care s-a remediat la cea recentă reuniune sibaritică a bloggerimii craiovene, care ne-a adus în Bănie Crama Liuta.

Situată în zona încărcată de istorie a dealurilor Babadag, își revendică o tradiție îndelungată, materializată în gama fanion a cramei, intitulată 2 Milenii, denumire chiar modestă, căci cultura vinului în Dobrogea începe odată cu fondarea coloniilor grecești de pe malul Mării Negre, deci, folosind arheologia comparată, mai putem adăuga vreo câteva sute de ani la preocupările dionisiace din partea locului.

Gazdă ne-a fost de această dată Bavarian Corner, unde puteți avea parte de o experiență culinară inedită, adică a încerca preparate din carne de struț (o premieră pentru mine, unul), iar proprietarul localului, Silviu Bogdan, a fost cel care ne-a făcut introducerea în istoricul Cramei Liuta, subliniind și motivele pentru care, oltean pătimaș fiind (ne-a părăsit ulterior, ca să meargă la meciul cu Dinamo), a fost captivat de vinuri din cealaltă parte a țării, aducându-le în Craiova.

Atribuțiuni conjugate în a ne ghida prin particularitățile fiecărei asocieri vin-brânză i-au revenit amicului Daniel Botea, care, ca fiecare dintre noi, a mai găsit timp să facă și pe suporterul în timpul partidei.

Iar părerea unanimă a fost că da, Nicușor Bancu merita eliminat, dar laolaltă cu jucătorul de la Dinamo care l-a provocat.

Împerecherea vin-brânză care a parafat o seară fotbalistică și culturală (s-a vorbit printre, altele, despre avangardiștii interbelici în frunte cu Geo Bogza sau despre spectacolele subterane din Thailanda) a fost fără doar și poate cea dintre 2 Milenii Chardonnay și Havarti Castello.

Chiar dacă experiența mea oenologică e departe de a fi exhaustivă, mă încumet să spun că n-am întâlnit prea des un Chardonnay cu personalitate puternică în România, care să se impună de unul singur, nu ca sprijin discret în vreun cupaj.

Se pare, însă, că acestui soi pretențios (de, e franțuzesc) i-a priit foarte bine terroir-ul dobrogean, iar efectul s-au simțit în pahar și în cavitatea mea bucală.

Arome lejere, dar excelent reliefate și un gust care nu vrea să epateze, dar pe care nu ai cum să îl ignori.

Aceeași discretă plăcere gustativă a caracterizat și brânza Havarti, cremoasă, dar fermă, parfumată subtil și maturată câteva luni, suficient să capete personalitate, dar nu una dominantă.

Armonia lor a oglindit-o pe cea a întâlnirii a două spații culturale românești.

Oltenia, Eterna Terra Nova.

Dobrogea, Eterna Terra Antica.

Pentru cei ce se pierd

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe Natalia și Ginel din Jaful secolului i-am întâlnit aievea.

Eram în Aeroportul Otopeni și s-au așezat față în față cu mine în sala de așteptare.

Am făcut cunoștință când, cu un glas sfios, ea m-a întrebat dacă am cumva o pastilă care să reducă efectele de greață (din păcate, n-am putut-o ajuta).

Era însărcinată în câteva luni și plecau amândoi în Italia, să încerce să își facă un rost acolo.

Erau din zona Rădăuțiului, dacă îmi aduc bine aminte, și e limpede că nu își părăseau locurile natale de bine ce le era.

Erau reținuți când încercam să fac conversație, dar mi-au oferit cu generozitate din puținul pe care și-l luaseră de la supermaketul de la subsolul aeroportului, argumentând că nu o să-i lase să urce cu acele lucruri de-ale gurii în avion.

Au plecat înaintea mea la îmbarcare, iar eu mi-am continuat așteptarea un pic mai trist.

De aceea, am rezonat într-un fel anume cu drama cuplului de protagoniști din Jaful secolului, români ajunși prin străinătate, obligați să suporte tot felul de privațiuni și abuzuri, pentru că în țara lor tot de asta au parte.

De aceea, furtul tablourilor (pierdute pe veci, altă pricină pentru care doare) evocat de titlu mi se pare doar un pretext pentru radiografierea relelor care domină două societăți: cea olandeză, care încearcă să își spele păcatele sunt masca respectabilității, și cea românească, pasiv-agresivă în neputința ei.

De asta, deplâng încă o dată (după Oameni de treabă) neinspiratul afiș oficial al producției, care pare a transmite că e vorba de o comedie.

Nici pomeneală.

Regia Teodorei Mihai e competentă și jonglează între cele două lumi cu multă abilitate, oferindu-ne o versiune îndulcită a faimosului stil al Noului Val Românesc (promovat, printre alții, și de Cristian Mungiu, care semnează aici scenariul), adică proțăpirea camerei asupra actorilor, pentru schimburi de replici mai mult sau mai puțin intense.

Parcă timpii de răbdare la care suntem supuși s-au mai redus, calitatea montajului sunet-imagine e la ani lumină de cea din Patru luni, trei săptămâni și două zile, iar ciorbele au încetat să fie lait-motiv.

Interpretările sunt în aceeași notă de expresivitate reținut-exactă, cu care deja ne-a obișnuit cohorta de cineaști români din care face parte și Mungiu, cu o excepție notabilă în complexa personalitate construită de Anamaria Vartolomei.

Dacă alunecarea lui Ionuț Niculaie alias Ginel în genunea fărădelegii e vag cunoscută, iar aerul său mai talâmb se opune în mod familiar celui agresiv al lui Rareș Andrici zis și Iță (vezi tandemul din Taximetriști), suita de ipostaze și reacții în care e pusă e impresionantă și înduioșătoare.

E mamă, e imigrantă, e soție, e străină asuprită, e femeie în cumpăna deciziilor, e martor interogat.

Să fii frumoasă și lași asta să îți susțină prestația actoricească, nu o să perturbe, asta e o performanță.

Nu e de mirare că totul pornește de la chipul ei care îl farmecă pe olandez.

Acum câțiva ani, Kenneth Branagh își repovestea copilăria în filmul Belfast, care are un deznodământ nu diferit de Jaful secolului și care, la final, are o dedicație pe care o preiau, căci se potrivește dureros de bine și aici:

Pentru cei care au plecat.

Pentru cei care au rămas.

Pentru cei care s-au pierdut.

Un zâmbet după altul

By Iulian in Filme 0 Comment

O Americă disfuncțională precum cea din prezent este mină de aur pentru un cineast precum Paul Thomas Anderson, mai ales când are la dispoziție bani și o suită de actori de super clasă.

Însă e o greșeală să pleci la drum cu Anderson și să crezi că știi ce are în gând și de gând.

De asta, orice încercare de categorisire a oricărui film al său, iar One Battle after Another nu face excepție, e sortită dintru început eșecului.

Pe hârtie, povestea este a unui fost anarhist relativ pașnic (obișnuiți-vă cu astfel de contradicții, e partea cea mai strălucită a peliculei), care, având o fiică rămasă de la relația cu o anarhistă și mai teribilă, se vede nevoit să o salveze din ghearele unui inamic de pe vremuri, un colonel cu mai multe apucături dubioase decât pot eu prezenta deodată.

În realitate, vânzoleala alertă de peste două ore și jumătate relevă tot felul de împerecheri improbabile, precum extremiști de dreapta (a se citi neonaziști) care apelează la indieni, călugărițe care cultivă marijuana, birocrație în anarhie, practicanți de arte marțiale și imigraționale și alte câte și mai câte.

Să zicem că apucații de dreapta ies ceva mai rău, dat fiind că sunt mai prezenți mediatic în prezent, dar nici militanții de stânga nu sunt iertați, iar regizorul-scenarist reușește să îi supere pe toți reliefați, dar să ne bucure pe noi, ceilalți, oamenii cu un dram de minte.

Tot cu dramul ăsta de minte putem extrage o morală mai înălțătoare decât tot ce ne-a propus vreodată Anderson.

Într-un conflict între ideologii ireconciliabile, vor triumfa întotdeauna omenia sau solidaritatea și chiar în cei mai monstruoși semeni ai noștri pot încolți un soi de sentimente.

Am pentru asta un exemplu pe care o să-l păstrez cât mai vag, în spijinul celor care încă n-au văzut One Battle after Another:

Este vorba despre scena din biserică, cea care îi opune pe Sean Penn și pe tânara Chase Infiniti.

În imensa lui înțelepciune artistică, Anderson îi lasă singuri într-un cameră vastă, iar spațiul ăsta care îi desparte pare a fi acoperit de trăirile celor doi.

Mă opresc aici cu scrisul, dar nu cu gândul, pentru că bucata asta de film mi se pare vârful unei creații care stă, oricum, tot timpul sus.

Că Paul Thomas Anderson scoate ce-i mai bun din interpreții lui e lucru știut, așa că toată lumea aștepta cu atenție, dar nu îngrijorare prima lui colaborare cu Leonardo DiCaprio.

Iar rezultatul e peste orice fel de standarde înalte ridicate de cei doi anterior. Energia actorului e binecunoscută, iar aici e pusă în slujba unui rol de nevrotic benign, de stângaci descurcăreț, de vicios de dat exemplu (v-am avertizat cu contradicțiile alea).

Practic, Anderson pune camera pe DiCaprio și îl lasă să se dezlănțuie, iar noi nu ne putem lua ochii de la el.

E Buster Keaton cu voce.

N-ai cum să îi reziști.

Pur și simplu n-ai cum.

De partea cealaltă, Sean Penn lucrează altfel. Dintr-un ansamblu de manierisme ridicole, de voce îngălată și prezență scenică puțin spus caricaturală construiește un personaj pe care ar trebui să îl detești, dar pe care, culmea, aproape că îl îndrăgești sui generis.

Cum ziceam, contradicții la tot pasul.

Cei doi au prim-planul, dar mă simt nevoit să declar că nu s-a vorbit suficient despre Benicio Del Toro ca sensei care se mai ocupă și cu alte alea.

În noianul de evenimente compuse cu un montaj a-ntâia, e ușor să pierzi din vedere seninătatea sa, pe care numai cineva care a atins un stadiu superior al artelor marțiale îl poate manifesta.

One Battle after Another e alert, dar nu vă imaginați că Paul Thomas Anderson e vreun Michael Bay. Orice explozie sau împușcătură sau pumn în bot are un rol în economia narațiunii.

Totuși, secvența urmăririi automobilistice dinspre final e pură plăcere regizorală.

Sunt convins că, printre filmele pe care PTA le-a devorat ca adolescent a fost și Bullitt, așa că și-a pus în minte să redea la rându-i ceva cel puțin la fel de memorabil ca fragmentul de legendă din producția lui Peter Yates.

Și i-a reușit.

La capătul acelei urmăriri, îi acordasem deja Oscarul din 2026 pentru regie lui Paul Thomas Anderson.

One Battle after Another este despre absurdul și stupizenia și ororile deghizate ale Americii contemporane și, in extenso, ale lumii.

Și, cu toate astea, derulându-se în fața ochilor mei, mi-a smuls un zâmbet după altul.

Să privim pictura! (CXIV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Consiliul de administrație

Printre relele aduse de Donald Trump pe scena mondială este și faptul că încearcă să reînvie un stil discreționar de a negocia și lua decizii despre popoare întregi, caracterizat de discuții directe și secrete între doar câteva persoane.

E o reminiscență, desigur, a modului cum obișnuia să facă afaceri și nu doar el.

Citeam undeva că, în ciuda a ce strigă neosocialiștii, capitalismul nu e neapărat rău, dar a fost deturnat de alianța dintre acționarii (deseori nevăzuți) ai unei mari companii și directorii ei executivi, cu efecte nefaste asupra angajaților și a clienților.

Profitul primează, nimic omenesc nu mai contează.

Nu mă pronunț asupra ponderii de adevăr din astfel de afirmații, dar o pictură de Jules Perahim (1914-2008) de la Muzeul de Artă al României a venit ca o ilustrativă confirmare.

Se intitulează Consiliul de Administrație și sugerează excelent secretomania și complicitatea între niște figuri mai degrabă dezagreabile, care controlează finanțe, locuri de muncă și destine.

Apropierea și estemporarea chipurilor e potențată de vidul din jurul lor, pe mine ducându-mă cu mintea către acea imagine cu Trump și Zelenski de la înmormântarea papei Francisc.

Dacă viețile și bunăstarea a mii și milioane de oameni ajung iar să depindă de decizii luate de o mână de indivizi, înseamnă că lăsăm ca fraierii să ne scape printre degete cea mai de preț realizare a societății omenești.

Democrația, așa plină de beteșuguri cum e ea.

Așa că dezaprobarea publică, scandalul mediatic și chiar meme-urile devenite virale trebuie încurajate.

Hai cu laicendșerurile!

The big, white Whale

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu peste mult timp, marele cineast Guillermon del Toro (căci e mare, deși a primit cele mai înalte onoruri pentru aiureala numită The Shape of Water) ne va oferi propria interpretare a poveștii lui Frankenstein, adică a doctorului victorian care se joacă de-a Dumnezeu și pune viață într-o creatură care apoi îi scapă de sub control.

Cei care au văzut deja filmul pe la festivaluri îi laudă realizarea, așa că, până a ajunge la marele public, merită să ne întoarcem în timp, la acel cineast care a imprimat în conștiința colectivă o imagine inubliabilă a monstrului lui Frankenstein.

De fapt, cele două pelicule legendare în discuție – Frankenstein și Bride of Frankenstein – sunt victimele unei deturnări similare cu aceea suferită de povestea originară.

Pentru cei mai mulți, Frankenstein este arătarea brutală și înfricoșătoare, când, în realitate, este vorba despre creatorul său.

Tot așa, Frankenstein cel din 1931 este asociat pavlovian cu figura lui Boris Karloff, impozant și memorabil în felu-i talâmb, însă adevăratul star ar trebui să fie regizorul său – James Whale.

Filmul urmează simplificând narațiunea binecunoscută, protagonist fiind obsesivul profesor Frankenstein (un luciferic Colin Clive) care are succes în demersu-i medicalo-demiurgic, dar plătește un preț mare pentru această sfidare a legilor naturii.

Dincolo de machiajul eficace, Boris Karloff cade un pic de pe piedestal, având unele momente motrice aproape ridicole, dar acestea sunt doar un mic neajuns față de atmosfera strălucită pe care o construiește Whale.

Nu doar decorurile inspirate de romane gotice sau de expresionismul cinematografic german sunt impresionante, ci mai ales conjugarea lor cu efectelor sonore.

Nota bene, suntem la doar patru ani distanță de momentul când apăruse The Jazz Singer, filmul cu un dram de sonor, și totuși aici montajul imagine-sunet pare a fi un meșteșug vechi de când lumea.

Grație acestor performanțe tehnice și a unor secvențe de anvergură surprinzător de complexe și bine asamblate filmic, Frankenstein rămâne o bornă a cinematografiei, în ciuda vârstei venerabile.

Mai rafinată tehnic și de mai mare impact emoțional este continuarea din 1935, Bride of Frankenstein.

Trama narativă este o ciorbă reîncălzită a celei anterioare și îl vede pe protagonistul inițial jucat de Colin Clive relegat la un rol secundar față de un profesor și mai nebun decât el, interpretat cu șarm shakespeariean de pitorescul Ernest Thesinger, care vrea să îl blagoslovească pe monstrul dintâi cu o consoartă.

Din păcate, materializarea acestei ambiții ia cam tot filmul, așa că demozeala care a inspirat-o ulterior pe Emma Stone în Poor Things nu își face apariția decât spre final, ce-i drept prilejuindu-i Elsei Lanchester o prezență scenică gravată la rându-i în istoria celei de-a șaptea arte.

Până acolo, însă, ni se oferă o secvență înduioșătoare, în care monstrul leagă prima și poate singura sa legătură umană cu un sihastru orb (bucată parodiată ulterior copios de Mel Brooks în Young Frankenstein, cu aportul unui actor mare de tot).

Aceste câteva minute sunt nemuritoare și sunt cheia descifrării unei producții din 1998, intitulată Gods and Monsters (trimitere către o replică din Bride of Frankenstein), care descrie fictiv ultime zile din viața regizorului James Whale.

Un scenariu de o mare inteligență al lui Bill Condon (care asigură și regia), în care personajele de mai sus sunt întoarse textual și care insuflă viață și sensuri noi poveștii pe care am ajuns să o cunoaștem atât de bine.

Aici avem, probabil, cel mai mare rol al lui Sir Ian McKellen, care, dincolo de imensul său talent, pune în el și o părticică din propria zbatere, căci și el, fiind homosexual precum cineastul pe care îl portretizează, a fost nevoit să lupte pentru acceptare.

Magnifica sa creație actoricească este potențată de modul cum este secondat de superba Lynn Redgrave și cum i se dă replica de către un tânăr, musculos și expresiv Brendan Fraser, a cărui coafură e o simpatică și elocventă aluzie către Boris Karloff.

În interacțiunile dintre ei regăsim tema creației care își devorează creatorul, a străinului într-un tărâm străin, a singurătății și a morții, împotriva căreia ne împotriva prin iubire, solidaritate și artă.

Mary Shelley ar fi bucuroasă și aproape surprinsă să afle câtă profunzime a generat povestea pe care a spus-o doar ca să nu se lase mai prejos față de ilustrul ei soț și la fel de ilustrul lui prieten.

P.S. După un număr de ani, Brendan Fraser însuși lua Oscarul pentru un film intitulat…

The Whale.

Predecesorii lui Indy

By Iulian in Carti 0 Comment

Să ridice mână cine s-a visat vreodată Indiana Jones, adică să exploreze ruine antice, să dezlege manuscrise străvechi și să găsească artefacte neprețuite.

Cred că nu sunt singurul care e cu mâna sus, nu?

Personajul cinematografic nu a apărut, însă, din neant, fiind inspirat de adevărații aventurieri erudiți, care au readus la lumină monumente și obiecte pe care azi ne înghesuim să le admirăm, precum Angkor Wat, Pompeii, Petra, masca lui Tutankhamon sau Piatra Rosetta.

Sumare, dar sugestive, portrele acestor descoperitori se regăsesc în volumul Comori ascunse din lumi apuse.

Deși un Hiram Bigham sau Howard Carter nu beneficiază decât de câteva pagini fiecare, autoarea Silke Vry reușește cumva să evoce dramatismul și fiorul explorării și senzația aproape indescriptibilă din momentul hotărâtor, când un arheolog are primul contact cu un edificiu sau un obiect care îl aștepta în tăcere de sute sau chiar mii de ani.

Cunosc acest sentiment, depun mărturie că e ceva uimitor să îl încerci.

Am două exemple.

Înainte să ajungi la Trezoreria de la Petra, există un canion îngust și prelung. Când fațada aceea magnifică se ițește în depărtare, simți cum inima îți bate mai repede și iuțești pasul fără să vrei.

Și nu doar tu, ci toți vizitatorii din acel moment, indiferent de vârstă sau nație sau religie.

Al doilea exemplu se referă la un monument din România, aparent mai puțin spectaculos, mai precis Cetatea Devei.

Doar aparent, pentru că mulți aleg să ajungă acolo folosind telecabina cea modernă.

Dar, dacă se hotărăști să pornești jos, înconjurând dealul și străbătând pădurea, vei fi răsplătit cu satisfacția ca, la un moment dat, să vezi ițindu-se prin vegetație restul de ziduri, ca un indicator că ești pe drumul cel bun către o mare descoperire.

Mi-aduc aminte că revelația asta a pus pecete la gură chiar și tovarășului de călătorie care era cuprins de zăduf și de năduf.

Deși nu e un tom voluminos, Comori ascunse din lumi apuse e încăpător într-ale informației, prezentând activitatea a numai puțin de 21 de astfel de arheologi și cercetători temerari.

Aplicând analiza a ce numim modern Big Data, am remarcat niște similitudini între aceștia.

Primo, erau erudiți. Adică nu poți fi explorator, dacă nu știi carte. De asta îi compătimesc un pic pe aceia care, înzestrați financiar fiind, ajung prin locuri îndepărtate și, întrebați de impresii, ridică din umeri.

Secundo, aveau parteneri de viață înțelegători sau resemnați sau nu aveau deloc. Nu prea se împacă viața de familie cu dorul de ducă.

Nu în ultimul rând, iar ăsta e un amănunt mai funest, de care uităm, mulțumită (sau din cauza) cinematografiei, mulți s-au stins înainte de vreme, răpuși de boli sau accidente (mai sunt și excepții, precum Flinders Petrie, care a bântuit peste tot, s-a hrănit pe sponci și a dormit sub cerul liber și aproape a prins suta).

Da, avântul în necunoscut vine cu riscuri.

Dar, dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti.

Iar istoria este cea mai frumoasă poveste.

P.S. Mulțumesc celor de la libăria online Libris pentru o galerie a predecesorilor reali ai lui Indy.

Să privim pictura! (CXIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Poetul Ienăchiță Văcărescu

La Muzeul de Artă al României, pitit între cele două mari etaje cu exponate de artă veche, respectiv modernă și contemporană, este un cat mai mic, desconsiderat nu doar de vizitatori, dar chiar și de cei care lucrează acolo.

Ultima dată când am ajuns la el, o doamnă plictisită de solitudinea obișnuită mi-a spus:

– Nu prea e mare lucru aici, lucrările mari sunt deasupra.

Însă e o nedreptate, pentru că aceste tablouri de sfârșit de secol XVIII și început de secol XX sunt o oglindă a unei epoci importante din istoria românilor, dar mai ales pentru că eu, unul, am descoperit niște opere sublime dincolo de valoarea lor documentară.

Această pictură realizată de Anton Chladek (1794-1882), artist ceh originar din Banatul sârbesc, stabilit în Țara Românească și care i-a fost profesor lui Nicolae Grigorescu, îl înfățișează pe boierul Ienăchiță Văcărescu (1740-1797).

Acesta a fost un poet și filolog care a promovat limba română, posteritatea înregistrând-i nemuritoarele versuri:

Urmașilor mei Văcărești

Las vouă moștenire

Creșterea limbii românești

Ș-a patriei cinstire.

Tabloul, regulamentar (nicio aluzie la perioada imediat următoare) din punct de vedere iconografic, conține și o mică pagină parțial desfăcută, pe care, în limba română, dar cu litere chirilice cursive, sunt înscrise aceste stihuri.

Nu mică mi-a fost bucuria când am reușit să le descifrez, iar reușita asta mi-a inundat sufletul cu un sentiment de duioșie față de Ilie Vulpe, profesorul din facultate de la care am învățat puținul pe care îl știu despre paleografia chirilică.

Dascăl de modă veche, dar binevoitor și deloc tiranic, cu un umor pe care n-am știut niciodată dacă să îl iau drept involuntar sau nu (colegii de la Istorie și-o limbă vor fi știind despre ce vorbesc), încerca să ne învețe aceste buchii de mult apuse, dându-se să descifrăm diverse facsimile de documente, cu spețe judecătorești îndeobște.

Când ne biruia plictiseala sau neputința (destul de des, de ce să nu recunosc), ne mai povestea din ampla sa muncă de arhivist și paleograf, concretizată în numeroase lucrări, printre care cea mai importantă fiind Divanul Craiovei.

Istorisirea care a făcut cea mai mare senzație a fost aceea despre procesul verbal al judecății dintre doi săteni, unul acuzându-l pe celălalt că i-a necinstit purcica, fapt care o făcea inutilizabilă alimentar.

Da, ați citit bine, dar nu-mi aduc aminte detalii și nici nu știu dacă vreau.

Ce știu este că privind această pictură și omagiul adus personajului care o înfățișează, i-am adus și eu în gînd un prinos de recunoștință profesorului Ilie Vulpe.