Non-ficțiuni pe care le-am citit (93)

By Iulian in Carti 0 Comment

Iată alte câteva lecturi care s-au strecurat în haosul existenței de zi cu zi:

Aromânii – un volum colectiv, coordonat de Neagu Djuvara, care se apleacă asupra acestor frați (sau veri, după cum ar zice unii) ai românilor, a căror istorie e legată de teritoriile de la sud de Dunăre. Unele capitole tratează aspecte lingvistice, din care reiese cum limba aromânilor, vădit înrudită (căci nu putem spune identică) cu a populației nord-dunărene, a fost modelată și de secolele de evoluție în sânul zonei celei grecești sau slave. Alte secțiuni demonstrează cum, deși n-au fost niciodată constituiți statal, aromânii au marcat istoria Balcanilor, trecând de la stadiul de păstori dedicați la negustori iscusiți. Djuvara însuși contribuie la acest studiu amintind toate personalitățile de origini aromâne care au marcat istoria românilor. Eu, unul, o remarc pe cea a lui George Murnu, care ne-a oferit două daruri inestimabile – traducerile Iliadei și Odiseei.

The Eureka Factor – multă lume știe povestea lui Arhimede și a momentului său de revelație, care a dus la contribuție majoră în istoria științei. Dar cum survin oare aceste momente atât de sugestiv redate de expresia ”Evrika”? Cercetătorii John Kounis și Mark Beemn examinează în detaliu întregul proces cerebral și intelectual care conduce la apariția a ceea ce numim ”insight”. Marea dilemă pe care încearcă să o examineze cei doi este dacă o astfel de mare descoperire vine ca urmare a unui studiu intens și a unei abordări analitice sau este o străfulgerare cauzată de o altfel de configurație neuronală. Personal, parcurgând multitudinea de cercetări prezentate în carte, cred că răspunsul e undeva la mijloc. Ai nevoie să înveți multe, să burdușești memoria cu informații, dar și să te relaxezi și să te deconectezi de cestiunea arzătoare de rezolvat. Și, cu un pic de noroc, ideea o să apară pe nebănuite.

Behave – o lucrare monumentală, pentru care e nevoie de un efort titanic, chiar și numai să o citești. Robert Sapolsky, mare cunoscător al tuturor proceselor care au loc în și dinspre creier, încearcă să explice de ce unii oameni devin Hitler, alții Maica Tereza. Descriind în detaliu structura materiei cenușii, dar și hormonilor și neurotransmițătorilor (diferență asupra căreia insistă mult), autorul prezintă toți factorii care ne împing către o cale sau alta, de la moștenirea genetică și micile transformări pe care le suferim când suntem în pântecele mamelor noastre la cultura în care zestrea noastră corticală se manifestă și se schimbă. E greu de rezumat suma de concluzii la care Sapolsky ne conduce după prelungile, dar coerentele sale explicații. Mai degrabă am învățat să privesc un om din toate punctele de vedere enumerate de el. O să mă uit la cum se comportă în mod repetat, ce părinți are, în ce condiții a crescut și în ce comunitate trăiește. Așa o să pot exprima o probabilitate să intuiesc ce fel de persoană este. Probabilitate, nu certitudine, da?

Despre mai multe cărți de non-ficțiune demne de luat în seamă puteți citi aici.

The Better Angels of Our Nature

By Iulian in Filme 0 Comment

Ce-ar fi fost dacă Hamlet nu s-ar fi lăsat pradă depresiei și impulsurile vindicative?

Ce-ar fi fost, dacă se lăsa mângâiat de Ophelia, își întemeia o familie, aștepta frumușel până mai îmbătrânea unchiu-su și îl detrona lejer, punându-l în arest la domiciliu împreună cu Gertrude, după ce îi arăta acesteia obrazul și atât?

N-am mai fi avut parte de capodopera shakeperiană, dar, din punct de vedere strict uman, protagonistului i-ar fi fost mai bine.

Această idee contrafactuală este esența filmului de animație japonez Scarlet.

Realizat de reputatul Mamoru Hosoda, pelicula preia intriga și personajele hamletiene, dar le duce în alte direcții, potrivit viziunii și fanteziei sale.

Protagonist este o prințesă de data asta, care, eșuând în a-și răzbuna tatăl, ajunge într-un fel de viață de apoi, unde furia și setea ei de răzbunare persistă.

Acolo, însă, apare, dintr-o altă epocă, și un asistent medical, dedicat profesiei sale, care, treptat, strecoară balsamul împăcării și afecțiunii atât în sufletul ei, cât și al altora.

Plasând acțiunea într-un astfel de tărâm, realizatorul nipon își permite să amestece personaje din diverse epoci, referințe culturale de tot felul și să își dea frâu imaginației, rezultând o parabolă, ce-i drept, uneori exagerat de melodramatică, nu lipsită de conexiune cu monumentala carte a Steven Pinker, The Better Angels of Our Nature.

În aceasta, autorul încearcă să traseze și să explice scăderea apetenței pentru violență de-a lungul istoriei. Unii i-au disputat ideile, însă cifrele nu mint.

De aceea, merită să ne bucurăm că ne-am născut acum și nu perioada destrămării Imperiului Roman sau în plin Sengoku Jidai sau în timpul celui De-al Doilea Război Mondial.

Dar să nu uităm că spectrul răutății și războiului și prigonirii semenilor zboră deasupra noastră precum dragonul acela demiurgic din Scarlet.

Iar cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Purcărete ne tratează cu fundu’

By Iulian in Teatru 0 Comment

Stalin și poporul rus

Au întors fundul la Apus

Ca să vadă tot Apusul

Ce obraz mai are rusul.

Asta e o poezioară pe care o știu de la mama, care, la rându-i, o știe de la bunicul meu, culmea, fost milițian.

Dar despre fund o să vorbim mai la vale, acum să o luăm metodic.

Silviu Purcărete s-a întors la Teatrul Național din Craiova, unde a făcut istorie, cu un nou spectacol, Regele Lear.

Un text greu, o piesă care începe rău și se sfârșește foarte rău, așa că e de înțeles de ce declara ilustrul regizor că s-a temut mult timp să o pună în scenă.

Primul lucru pe care îl observi la acest spectacol este economia mijloacelor materiale utilizate.

Se pare că la TNC s-a aplicat Sistemul Bolojan – tăiem cheltuielile pentru bugetari și creștem taxele (pentru spectatori).

Nevoia te învață, însă, căci există destule momente de efect, iar eu, unul, am fost impresionat cât de multe se pot face cu un simplu bec (Traiască Edison sau Tesla, după cum vă poziționați în această perpetuă dispută).

Probleme reale sunt cu sunetul de fundal, care acoperă cam prea mult vocile actorilor, și așa greu inteligibile când sunt la distanță maximă de gradenele unde stau spectatorii, mai ales cea opusă spațiului cu celofane.

Cu mizanscenă minimală, atenția se îndreaptă, natural, către distribuție.

Pentru rolul regelui eponim era nevoie de un fanfaron strident, căruia îi place să facă pe nebunul și să își umilească fata în public. Claudiu Bleonț devine astfel o alegere firească, iar actorul face aici ce îl tot vedem făcând de ani buni, așa că n-are rost să detaliem.

O dualitate interpretativă care iese în evidență este cea a Costinelei Ungureanu, care o joacă pe Cordelia, dar și pe Bufon.

Un amănunt interesant este că într-o altă variantă de Regele Lear în care a apărut actrița craioveană, cea din Hong Kong, exista o interpretă (Cassandra Tang, dacă nu mă înșel), care avea aceeași dedublare.

Și acolo, și aici, rezultatele au fost remarcabile.

Ce-i drept, caracterul imaculat al Cordeliei îi iese un pic cam crispat Costinelei Ungureanu, dar ca Bufon e puțin spus captivantă. E varianta 2.0 a adorabilului gropar din Hamlet, cu funcționalități suplimentare, precum momente de macabru macbethian sau abilități vocale cristaline.

O prezență scenică suprinzător de puternică are Ovidiu Cârstea drept Edmund. Înnegurat și arătos, emană exact aerul necesar al celui care n-a fost alăptat cu afecțiune, ci cu invidie și marginalizare, dar și al celui menit să le dea peste cap pe cele două surori maștere, Goneril și Regan, interpretate mulțumitor de odios de Romanița Ionescu și Iulia Colan, cu un plus psihotic pentru acesta din urmă.

Pe cele două le ajută coafurile (felicitări persoanei responsabile din echipa TNC), fapt care se poate spune și despre Angel Rababoc, care își petrece o mare parte din piesă arătând ca și cum i-ar fi făcut cineva o farsă și i-ar fi dat să fumeze un Kent care explodează.

Dacă Edmund al lui Ovidiu Cârstea ne apare autentic, e pentru că e contrapus lui Edgar al lui George Albert Costea care face pe efebul pe poante cam tot timpul.

Asta ar fi cum ar fi, dar, la un moment dat, actorul rămâne în fundul gol. Mă rog, nu chiar gol, că e un fir tanga tras simbolic pe-acolo, dar FSN-ul, cum spunea un hâtru odinioară, e de neocolit.

Și nu e un FSN trecător, precum al răposatului Valentin Mihali (moment care o bântuie și acum pe soru-mea) dintr-o altă producție craioveană a lui Silviu Purcărete, Măsură pentru măsură, ci unul prelung, etalat cu generozitate la tustrele laturile de spectatori într-o secvență exagerat de lungă.

Unde mai pui că n-a fost singurul, au mai apărut mai apoi Claudiu Bleonț în niște budigăi nepermis de largi și Ovidiu Cârstea înzăuat sus, dar bucălat jos.

Cam de-acolo s-a pierdut angajamentul emoțional al publicului.

Atunci au apărut simptomele clasice, precum foiala și plecatul de ici, de colo, pentru și unele mai moderne, precum luminițele telefoanelor.

Cumplita durere care ar trebuie să încununeze această tragedie a fost diluată de un banchet de un clarobscur altminteri meseriaș realizat tehnic, așa că, la final, i-am aplaudat regulamentar pe actori, apoi am întors fundul și am plecat.

Credit foto: Imaginile sunt suprinse cu stil de Albert Dobrin.

Sezon de Oscar 2026 – The Singers

By Iulian in Filme 0 Comment

Se spune că recunoștința este un sentiment foarte sănătos.

Dacă e pe așa, de aseară plesnesc de sănătate, pentru că sunt al naibii de bucuros că există Oscarurile, căci examinându-le, găsesc întotdeauna creații care mi-ar fi altminteri pierdute pe vecie.

Asta se aplică și mai abitir acelor categorii de nominalizați din josul listei, mai precis din zona scurtmetrajelor.

În 2026, aici intră și The Singers care este, în lipsă de un cuvânt mai bun, o binecuvântare.

Treaba narativă stă în halul următor:

Într-un bar întunecos, populat de înfrânți ai sorții, barmanul are ideea să îi provoace pe căzuții săi clienți la un duel muzical.

Inspirat de o povestire de Ivan Turgheniev, dar adaptat lumii aceleia americane profunde, pe care nu o vedem prea des, acest film de doar optspreze minute regizat de Sam A. Davis reușește un miracol.

Locul unde se desfășoară totul îți apare inițial ca o biciușcărie ordinară, dar apoi devine un spațiu al comuniunii și mântuirii.

Tot așa, personajele par la început ca vai de mama lor, pentru ca ulterior să le îndrăgești pitorescul chipurilor.

Tonurile întunecate și fumul de țigară au un aer de infern dantesc la debut și sfârșesc prin a întregi o atmosferă înălțătoare.

Toate, grație muzicii.

Acest dar divin care, de când a făcut omenirea ochi, a ajutat-o să supraviețuiască și să facă față suferinței și eșecurilor și pierderilor iremediabile.

Mulțumim oricui e acolo sus pentru muzică.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

Ce-ar fi povestea fără povestitor?

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Poate că nu vă plac jocurile video.

Poate că le detestați de-a dreptul.

Chiar și așa, alungați-vă un pic aversiunea față de această formă de divertisment și de artă (îmi asum termenul) când vine vorba de The Stanley Parable.

Această experiență virtuală de tip First Person (gândiți-vă la Half-Life 2 fără pușcoci), scrisă și realizată de Davey Wreden și William Pugh e echivalentul unui roman postmodern de cea mai bună calitate, pe care îl parcurgeți după cum vi-i voia.

Totul începe cam ca în Metamorfoza lui Kafka.

Stanley, lucrător obscur într-o organizație gigantică, descoperă într-o zi că toți colegii săi de la celelalte cubicule au dispărut, așa că pornește pe urmele lor.

În acest scop este sfătuit de un Narator nevăzut care îi descrie traseul, iar acesta este modul prin care primește instrucțiuni despre ce să facă și pe unde să o ia.

Instrucțiuni pe care Stanley poate alege să le urmeze sau nu.

Iar asta duce la diverse scenarii suprarealiste și macabre despre conformism, liber arbitru, predestinare, relația iluzie-realitate și alte concepte cu care își bat capul filosofii din antichitate și până în zilele noastre.

Și toate se reflectă în reacțiile Naratorului.

Te insultă, te ia cu frumosul, te ia la mișto, te compătimește, te detestă, te provoacă, te împinge spre neant.

Replicile sale sunt de o eleganță și o savoare a scriiturii care nu e întrecută decât de dicția și timbrul nemaipomenite ale actorului Kevan Brighting.

Numele acesta nu-mi spunea nimic, dar acum îl pun pe același plan cu un Michael Caine sau Morgan Freeman.

L-aș asculta recitându-mi rețete de clătite sau lista de cumpărături de Crăciun, orice, numai să-i aud vocea.

Nu e de lepădat nici vocea feminină a lui Lesley Staples, care apare doar în anumite momente, dar unele relevante, de care puteți avea parte, dacă Stanley urmează un anume traseu decizional.

Se spune că omenirea a apărut când a început să spună povești.

De acord, dar adaug un amendament:

Omenirea a apărut când a început să scrie povești și a găsit pe cineva care să le spună.

Naratorul.

Ce ne-am face fără el?

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut – Ediția parțială, dar relevantă

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Și iată că se făcură și 14 ani de Craiova Blog Meet.

Paisprezece ani de când niște oameni, care, inițial, nu aveau nimic în comun decât că scriau în acel jurnal digital numit blog, dar care au devenit colegi și prieteni.

O asemenea ocazie se cerea sărbătorită și așa s-au și petrecut lucrurile, prin intermediul unuia dintre evenimentele care au potențat liantul dintre bloggerii craioveni – Brânzeturi cum se… cuVin.

Prietenii la prieteni trag, așa că vinurile au fost aduse de vechii noștri binefăcători de la Domeniile Vînju Mare, brânzeturile de la Delaco, iar găzduirea a fost oferită de somptuoasa Casă a Universitarilor din Craiova.

Din motive obiective nu am ajuns decât în a doua parte a celebrării și, nevrând să mă las furat de tentația de a arde etapele degustării pe repede înainte, m-am alăturat colegilor deja foarte veseli (vezi imaginea de mai jos) la secțiunea dedicată vinurilor roșii, una dintre marile specialități ale celor de la Vînju Mare, după cum povesteam aici.

Iar de cum buzele mi-au atins Vinul Principelui Fetească Neagră, asociat cu Cașcaval Sofia de la Delaco, am știut că aceea va fi impresia care va guverna amintirea acestui Blog Meet aniversar.

Feteasca Neagră mi-a dăruit întotdeauna motive de patriotism sănătos și savuros.

Când un francez apropiat familiei mele a venit pentru prima dată pe la noi, am ales să îl servim cu Fetească Neagră și a fost încântat.

La Muzeul Vinului din Bordeaux, un veritabil templu modernist dedicat acestei licori magice, Feteasca Neagră este prezentată la loc de cinste de panoul soiurilor de pretutindeni din lume.

Feteasca Neagră e a noastră.

Însă acest Vin al Principelui, deși vădit autohton, m-a trimis pe mine, oltean fiind, pe meleaguri dobrogene. Era ceva unduitor, oriental la aroma pe care i-o cunoșteam îndeobștei Fetească Negre.

Simțurile nu m-a înșelat, căci am aflat de la reprezentanții celor de la Vînju Mare că în acest vin s-a strecurat și nițel Shiraz, soiul acela originar din Persia antică, tărâmul unui Omar Khayyam, Hafez sau Saadi, care au cântat această băutură zeiească în moduri de un lirism inegalabil.

La contribuția de autohton autentic a contribuit și molcomul Cașcaval Sofia, care, ca un baci înțelept, a venit să întregească transhumanța asocierii culinar-bahice. Poate nu e o întâmplare că termenul de cașcaval e considerat de unii a veni de la cuvântul ”caș” din limbajul păstoresc al aromânilor.

Romanitatea sud-dunăreană și cea nord-dunăreană și-au da mîna, așa cum bloggerii craioveni își dau mâna de paisprezece de ani încoace.

Iraționalitate și simțire

By Iulian in Filme 0 Comment

Un lucru interesant, care merită menționat dintru început, este că, în sala de cinema unde am văzut acest Wuthering Heights din leatul 2026, publicul era format preponderent din doamne de vârsta a treia.

Știu că e lipsit de delicatețe din partea mea să amintesc asta, dar era un fapt sociologic clar.

Și mai interesant a fost că, la finalul acestei versiuni hiper-sexualizate a poveștii lui Emily Bronte, doamnele cu pricina nu păreau scandalizate, ci au luat ecranizarea aceasta cu bune și rele, pe care mi le-au împărtășit, căci am recunoscut-o pe una dintre spectatoare de la alte evenimente culturale.

O atitudine sănătoasă față de abordarea lui Emerald Fennell, căreia îi ies excelent unele aspecte și le ratează pe altele.

Știam din Promising Young Woman că această cineastă înzestrată și provocatoare are gust pentru relațiile complicate dintre Eros și Thanatos, iar asta se vădește încă de la generic, cu acel ecran negru și montajul sonor afurisit de înșelător.

Altminteri, filmul urmărește legătura indestructibilă dintre tupeista Cathy și întunecatul Heatcliff, iar în privința asta nu o poate învinovăți nimeni pe Fennell că n-a înțeles esența romanului.

Această dragoste care transcende timpul și barierele sociale poate fi transpusă scenic reținut sau bombastic, dar ea rămâne un monument al aspirației umane către nemurirea pe care finitudinea biologiei o refuză.

Acest Wuthering Heights e compus pentru așteptările estetice ale spectatorilor, tineri, ai secolului XXI.

Culori intense, trăiri asijderea, coloană sonoră ultra-modernă, preocupare pentru mecanismul traumelor venite din familii disfuncționale, sexualitate asumată, de-astea.

Evident, toate astea îngreunează și trunchiază evoluția personajelor, dar unele secvențe sunt de mare efect senzorial.

Altele sar calul, în special în ultimul sfert al peliculei.

Filmul nu și-ar depăși condiția de mega-videoclip pentru muzică precum cea produsă de Charlie XCX, dacă n-ar avea și niște interpretări în ton cu aerul damnat și profund al dramei.

Margot Robbie primește cea mai multă atenție și cel mai mult timp de ecran, pe care nu ni-l irosește, dovedind, deși nu mai era nevoie, că e actriță de calibru greu, nu doar o bunoacă expresivă.

Jacob Elordi face un picuț mai multe decât în Frankenstein, dar tot e limitat la rolul de viforos-arătos.

De foarte bună calitate sunt prestațiile celor care îi înconjoară, precum Hong Chau în rolul damei de companie și frustate absconse, Martin Clunes drept un tată abuziv în fel și chip sau Alison Oliver pe post de feminitate reprimată și descătușată deviant.

Nu trec neobservați nici versiunile mai fragede ale protagoniștilor, jucați de deja cunoscutul Owen Cooper (Adolescence) și de zgâtia Charlotte Mellington.

Nu e rău că se îndeasă lumea la acest Wuthering Heights.

Și mai bine ar fi ca după aceea să se întoarcă la carte, căci de acolo pornesc toate.

Nașterea unui model

By Iulian in Filme 0 Comment

Prin anul II de facultate, primul lucru pe care l-a făcut un nou profesor de literatură a fost să ne pună să cumpărăm o carte pe care o tradusese pe vremuri, cu stocuri nevândute, pare-se.

Era editată în Craiova, la scurt timp după 1989, pe o hârtie de o calitate nu departe de cea de toaletă (colegii mai nenorocoși au prins și unele exemplare atinse de igrasie și aproape ilizibile).

Nu știu cum de n-am aruncat cartea aia la gunoi imediat după curs, dar, la un moment dat, m-am gândit înciudat să o citesc, ca să am motive să îl înjur pe profesorul respectiv.

Tot mi se pare că a fost nesimțit, dar romanul pe care ni l-a băgat pe gât s-a dovedit a fi extraordinar, așa că îl păstrez și acum cu grijă.

Se intitulează Cheile împărăției, este scris de A. J. Cronin și descrie viața unui preot catolic de origine scoțiană, începând din copilăria marcată de tragedii și până la senectutea pe care și-o petrece în satul natal, cu accent pe perioada de misionariat în China din perioada de frământări de după proclamarea republicii.

Spiritul său nonconformist și axat pe adevăratele nevoie ale sufletului omenesc sunt un model de urmat pentru orice om al secolului XXI.

La doar câțiva ani de la apariție, romanul beneficia de o ecranizare merituoasă, regizată de John M. Stahl și cu un scenariu la care au lucrat meseriașii Nunally Johnson (cu care a colaborat frecvent Jean Negulescu) și Joseph Mankiewicz (All about Eve, A Letter to Three Wives, 5 Fingers).

Distribuția este populată de excelenți actori de compoziție, precum Thomas Mitchell (adorabil în Stagecoach), Edmund Gwenn (adorabil în Miracle on 34th Street sau Mister 880) sau Vincent Price (adorabil aici și oriunde), dar și o pleiadă de interpreți de origine asiatică, în frunte cu simpaticul Benson Fong în rolul credinciosului Joseph.

Mizanscena este excelent realizată și combină marea artă a lucrului în studio, standardul hollywoodian al timpului, cu scene în aer liber, iar coloana sonoră a lui Alfred Newman întregește atmosfera exotică și spirituală astfel rezultată, care, s-o spunem prea dreaptă, alunecă binișor spre melodramă în ultima treime a filmului.

Toate acestea sunt, însă, note de subsol față de aspectul cu care The Keys of the Kingdom și-a ferecat locul în istoria cinematografiei.

Prin rolul părintelui Chisholm îți făcea intrarea în inimile mapamondului un actor care a rămas pe tot cuprinsul vieții un model de demnitate reținută și prestanță lipsită de aroganță – Gregory Peck.

Era a doua sa interpretare cinematografică (prima fusese un fiasco) și, prin ea, propunea acea imagine pe care a reluat-o de nenumărate ori și care a culminat cu Atticus Finch din To Kill a Mockingbird.

Spre deosebire de aura de erou desăvârșit de acolo, în The Keys of the Kingdom e nevoit să apară mai fragil și mai șovăielnic în multe momente, lucruri pe care pe integrează cu ușurință aerului de integritate generală a personajului, ajutat poate de faptul că viața sa nu fusese (și nu va fi niciodată) lipsită de umbre și tragedii.

Când citeam cartea, mi-l imaginam pe protagonist un pic mai arțăgos și mai încruntat, stilul de om care pare neplăcut, până când îl vezi acționând și vezi că e un monument de bunătate și dedicare.

Greogory Peck compune acest model de urmat un pic altfel, dar într-un fel care impune și convinge.

Hollywoodul ne-a oferit rebeli cu sau fără cauză, sex-simboluri, scorpii și destine cumplite.

Dar ni l-a oferit și pe Gregory Peck, cu seriozitatea lui blândă, de care avem nevoie oricând.

La cumpăna dintre credințe

By Iulian in Carti 0 Comment

Trăim într-o perioadă de intense prefaceri ale societății.

Sunt suficient de bătrân să-mi aduc aminte cum se petreceau anumite lucruri acum trei decenii și să le compar cu cele de acum.

Unora li se pare că nu se întâmplă nimic.

E firesc, uneori imaginea de ansamblu scapă unui singur individ, indiferent când de educat sau informat este.

O astfel de transformare nu este singulară în istoria lumii, fapt de care ne convingem parcurând o lucrare amplă și documentată, intitulată Ultima generație păgână.

Autorul Edward J. Watts ne desfășoară o tranziție epocală, cea petrecută în secolul al IV-lea în Imperiul Roman Târziu, care, dintr-unul dominat de o multitudine de culte tradiționale, ajunge preponderent creștin.

Această evoluție nu s-a petrecut peste noapte, iar istoricul se folosește de viețile și scrierile a patru demnitari și oficiali romani, unii păgâni, alții creștini, pentru a trasa modul la început discret, apoi accelerat în care creștinismul a ajuns din religie subterană și persecutată ideologie de stat.

Chiar dacă, începând cu Constantin cel Mare, această nouă religie devine nu doar oficială, ci recomandată de stăpânitorii imperiului, secolele de practici religioase politeiste nu au putut fi scuturate ușor, ba chiar au continuat să fie majoritare, mai ales în rândul celor educați și potenți financiar.

Interesant este că în Imperiul Roman domina la acel moment în sistem pe care l-am numi acum PCR (Pile, Cunoștințe, Relații), mecanismul semi-formal prin care relațiile clientelare asigurau straturile ierarhice ale unei structuri suprastatale imense și rezonabil de eficiente.

Lucrurile au început să nu mai funcționeze când, treptat, s-au format noi structuri de putere, alimentate de noua credință, care scurtcircuitau traseele ierarhice anterioare.

Putem face o paralelă între această perturbare și cea din prezentă, care este alimentată de rețelele sociale.

Un tip ca Donald Trump a ajuns în vârf folosindu-se de noile căi de comunicare, ocolind acel cursus honorum clasic la care erau supuși politicieni tradiționali (vezi cariera lui Joe Biden, care s-a întins pe vreo cinci decenii).

Nu lipsesc momentele de inflexiuni, iar din Ultima generație păgână reiese că unul dintre acestea este scurta, dar mult discutata domnie a lui Iulian Apostatul (Gore Vidal i-a dedicat un roman întreg).

Adversar al creștinismului, acest împărat a forțat întoarcerea la căi trecute, fapt imposibil, odată ce anumite procese sunt puse în mișcare. Eforturile sale i-au înrăit cumva pe creștini și au accelerat ofensiva lor împotriva cultelor tradiționale, recurgând chiar la violență, precum cea ilustrativ prezentată de Alejandro Amenabar în Agora.

Din nou, se poate face o paralelă cu evenimentele curente și cu personalitatea lui Donald Trump, care vrea să întoarcă lumea către o epocă a hegemoniei americane absolute, stârnind între timp aversiunea chiar și a celor mai moderați progresiști.

O caracteristică unitară a celor patru personaje pe care le urmărește Watts în Ultima generație păgână este că simt foarte puțin schimbările monumentale care se petrec în jurul lor.

Nu-i putem învinovăți.

E greu să simți istoria desfășurându-se, când tu, om, ai o durată atât de limitată de viață, și o viziune asijderea.

De aceea, hai să nu mai aplecăm urechea la toți ”experții” care ne explică plini de îngâmfată siguranță ce o să se întâmple.

Hai mai bine să vedem ce a fost, poate ne dumirim un pic ce ar putea să vie.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru fresca a câteva decenii care au schimbat credința și fața lumii.

Să privim pictura! (CXXVII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul (fragment)

O pictură este, prn excelență, un obiect static.

Mai călătorește când și când, pe la diverse expoziții temporare, dacă se îndură muzeul care o deține să o lase să plece.

Altminteri, ceea ce spune vizitatorilor este valoarea ei intrinsecă la care se adaugă experiențele și cultura fiecăruia.

Mie, de pildă, tabloul de la Muzeul Jacquemart-Andre din Paris intitulat Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul mi-a prilejuit un amplu moment de contemplație tocmai printr-un elementul marginal al său, cel din imaginea de mai sus.

Sau poate că nu e marginal, ci e un joc iscusit al lui Paolo Uccello, care reda încleștarea biblică în mod semi-naiv, cu preocupare mai degrabă pentru perspectivă și pentru dinamică, pentru ca în cealaltă să se concentreze pe un peisaj și pe acest personaj feminin căruia i se acordă o atenție aparte.

Rochia e migălos realizată și se simte plăcerea artistului în a o lasă să se atingă pământul și să foșnească la atingere.

La scurt timp după vizita în muzeu și după ce am trăit această sublimă (și, zic eu, deliberatp) abatere a atenției de la subiectul principal al picturii, am văzut filmul Hamnet al lui Chloe Zhao.

Un element vizual distinctiv al acestuia este rochia roșie a protagonistei jucate cu desăvârșită intensitate de Jessie Buckley.

Oriunde ar fi și orice s-ar petrece în scenele în care apare, rochia ei roșie e primul lucru pe care îl remarci.

De aceea, îmi place să cred că oricine va păși în sala de la Jacquemart-Andre care găzduiește tabloul lui Uccello și care va fi văzut filmul înainte va rămâne pironit, amintindu-și de momentele de grație care au avut în prim-plan această rochie roșie.

Și uite-așa, o pictură care nu pleacă nicăieri se îmbogățește permanent, îmbogățindu-ne și pe noi odată cu ea.