The Fellowship of the Ring în buricele degetelor

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Încep cu o declarație răspicată:

Din toată trilogia The Lord of the Rings (aia mare, nu sugativa de bani numită The Hobbit), filmul meu preferat este The Fellowship of the Ring.

Nu doar că prin el intri în această lumea fantastică grandioasă, dar este și cel mai dinamic.

Trupa de aventurieri străbate ținuturi diverse și înfruntă fel și fel de dușmani, spre deosebire de celelalte două producții, care se învârt în jurul unui asedii, adică bătălii statice.

De aceea, a fost o plăcere aparte să simt că trăiesc The Fellowship of the Ring prin buricele degetelor, părți ale corpului mult întrebuințate în jocul video Trine: Enchanted.

Este vorba despre o creație ludică de tip platformer, adică dintr-aceea în care, folosind tastatura și un pic mouse-ul, sari, în toate părțile, folosești arme de aproape sau de distanță, mai deschizi câte o ușă și străbați fel și fel de tărâmuri.

Un membru, deci, al marii familii din care fac parte ilustrele Prince of Persia, Captain Claw sau Limbo despre care vorbeam aici.

Povestea îi aduce împreună pe un vrăjitor (care arată precum Gandalf), o hoață (versiune feminină a lui Lelolas) și pe un războinic (cu aer și voce de Gimli), care se văd uniți prin vraja unui artifact numit Trine și care pleacă în căutarea a alte două, străbătând ținuturi fermecate și luptându-se cu hoarde de scheleți readuși la viață de un dușman puternic, pe care îl regăsești spre final, un fel de Nazgul zburător.

Narațiunea e suficientă cât să întrețină partea ludică, puțin spus captivantă.

Fiecare dintre personaje are anumite abilități.

Vrăjitorul poate plăsmui cuburi, plăci și triunghiuri care levitează și le poate manipula în aer, precum un Jedi sau Magneto.

Hoața trage cu arcul și se agață de tavane cu un cârlig cu o funie, ca un veritabil ninja.

Războinicul dă cu sabia și ciocanul de mama focului.

Partea inedită este că, în orice moment, poți comuta între oricare dintre cei trei, în funcție de cum o cere situația.

Unele părți ale jocului necesită dexteritate, altele ingeniozitate în a corela harurile unui personaj cu ale altuia.

Decorurile pe care le parcurge frăția noastră sunt încântătoare vizual, variind de la peșteri precum minele din Moria la ruine cu magmă clocotindă leit ca în Mordor.

Muzica, de inspirație barocă, însoțește acțiunea și îi conferă un caracter și mai palpitant (mai ales acel ultim nivel în care totul se petrece contra cronometru, așa cum se cuvine unui punct culminant).

Trine: Enchanted a fost realizat de o firmă independentă, iar asta se simte în limitele de funcționalități și în scurtimea jocului.

Dar acestea sunt neajunsuri care dispar din prim-plan când ești acolo, retrăind povestea din The Fellowship of the Ring cu buricele degetelor.

Credeați că știți suprarealism?

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Mai deunăzi mă declaram uimit de precocitatea artistică și de imaginația Leonorei Carrington (1917-2011), materializată într-o suită superbă de personaje feminine fantastice.

Dar acelea încă păstrau legătura cu un univers, chiar și fictiv, recognoscibil.

Însă contribuția pe care Leonora Carrington a adus-o la imensa lume a artelor plastice este cea din perioada sa matură, după ce o serie de experiențe firești, dar și traumatizante, i-au împins psihicul spre o configurație care s-a manifestat în feluri pe care o să le numim suprarealiste, în lipsă de un termen mai bun.

Aveți mai jos câteva dintre creațiile sale de acest fel, pe care le-am suprins la expoziția dedicată britanicei la Musee du Luxembourg din Paris, iar parcurgîndu-le, veți fi siliți a recunoaște ce am recunoscut și eu:

Că neliniștesc și atrag într-un mod care se duce până în străfundurile subconștientului, unde adastă temerile și dorințele și demonii.

Bucătăria cu mirodenii a bunicii Moorehead

Trei femei și ciori la masă

Avertisment pentru mamă

Mic dejun edwardian la vânătoare

Necromantul

Ritualul

Levitasium

Casa de oaspeți

Calitatea ca instituție

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum câteva decenii, Pixar apărea pe scena lumii și dădea lovitură după lovitură. N-are sens să enumăr marile lor filme, pentru că ar dura prea mult, deși plăcerea ar fi mare, recunosc.

În timp, cu un public care deja e obișnuit ca ei să fie la nivel înalt, cu o competiție tot mai acerbă, le e mai greu să scoată capodopere, însă cultura calității e o veritabilă instituție, care se perpetuează de la generație la generație.

Două producții Pixar apărute anul acesta mi-au confirmat această observație.

Ambele au venit pe un fond de uzură a subiectului care ar fi fost fatală oricărui alt studio.

Toy Story 5 are un număr în coadă neverosimil. E al cincilea film dintr-o serie remarcabilă care se putea foarte bine opri și la al treilea, și tot ar fi rămas de-a pururi influentă în lumea animației.

Hoppers, deși creație de sine stătătoare, se desfășoară în lumea animalelor, care numai recent a beneficiat de atenție sporită din partea realizatorilor de gen: Zootopia și Zootopia 2 (se pregătește și al treilea), Flow, The Wild Robot, la care se poate adăuga seria Madagascar de mai demult.

Originalitatea era în mare dezavantaj la ambele.

Și, cu toate acestea, deși amândouă aplică același tip de schemă narativă, aceeși combinație de umor și îndemn la trăiri pozitive și aceeași metodă de a îmbina melodrama cu acțiunea, te țin în priză, te amuză și îți dau de gândit.

Ambele sunt ancorate în preocupări contemporane: Toy Story 5 aduce în discuție lumea digitală și efectele ei asupra copiilor, iar Hoppers efectele dezvoltării umane asupra mediului înconjurător.

Ambele reușesc performanța de a găsi un echilibru ideologic care să evite tezisme dihotonomice.

Ambele au subtile trimiteri și referințe culturale care îți smulg zâmbete.

Ambele beneficiază de interpretări vocale de excepție (vezi cine e regina-insectă din Hoppers, ca să nu mai zic de deja clasicul tandem Tom Hanks – Tim Allen din Toy Story 5).

Dincolo de timpul petrecut mai mult decât agreabil urmărindu-le, îmi stăruie în minte întrebarea:

Cum facem să transformăm calitatea în instituție?

Căci în multe alte domenii ale vieții procesul e taman pe dos.

Cu o Odisee toți suntem datori

By Iulian in Carti 0 Comment

Dincolo de calitatea mizanscenei în transpunerea (relativ) fidelă a epopeii, ce am apreciat cel mai mult la Odiseea lui Christopher Nolan a fost că i-a dat o interpretare proprie.

O idee a sa, inedită, un punct de vedere care te pune pe gânduri, chiar fără a fi obligat să ți-l însușești.

Odiseea este a omenirii întregi, dar este și a ficăruia dintre noi.

Acesta este și modul în care Daniel Mendelsohn se apleacă asupra operei homerice în romanul semi-autobiografic An Odyssey: A Father, a Son, and an Epic.

Fiind narator, dar și personaj, autorul ne poartă prin toate cânturile epopeii cu multă erudiție, analizând și încercând să deslușească ambiguitățile și subtilitățile de limbaj din limba cea dintâi în care a fost scrisă – greaca veche.

Fiecare pas este însă însoțit de o cronică a percepției asupra personalității tatălui său, precum și a relației cu acesta.

O odisee a explorării și redescoperirii de sine, în care suntem martori, dar, așa cum proceda însuși Homer sau avatarurile sale antice, suntem și atrași, prin propriile noastre trăiri și traume și aporii existențiale.

Pe lângă o scriitură care reușește să fie deopotrivă pedagogică și profund personală, cartea are și meritul că nu te lasă în urmă, dacă nu cunoști subiectul și episoadele din Odiseea în detaliu.

Daniel Mendelsohn este un profesor mare, care te ia într-un voiaj peste mări și țări, gânduri și idei, chiar dacă nu ai toate bagajele făcute.

Finalul te va găsi adânc atașat de tovarășii de călătorie și îți va releva puternic adagiul care pare este atât de utilizat, încât unii îl văd ca pe un clișeu:

Călătoria este importantă, nu destinația.

Căci aceea este comună.

Logica mai la toamnă

By Iulian in Filme 0 Comment

Vara, la cinema, nu e de gândit.

Doar Christopher Nolan ne obligă să facem asta, dar el o excepție.

De obicei, în sezonul estival, lăsăm logica la o parte și ne bucurăm de aventuri de tot felul, de la macabre sau amuzante la senzuale sau explozive.

The End of Oak Street reușește să suscite un dram de adrenalină, nu multă, că suntem învățați, un dram de cortizol, nu mult, că am mai văzut noi una, alta, și un dram de oxitocină, nu multă, că nu e Ingmar Bergman.

Și, totuși, e o experiență agreabilă, fapt atestat și de amicul mult mai exigent alături de care l-am văzut.

Prin anii ’80, o suburbie dintr-un oraș american se vede transportată nitam nisam în Jurassic.

Adică un pic pe dos față de influenta peliculă a lui Spielberg.

Dacă nu vin oamenii la dinozauri, vin dinouzaurii la oameni.

Și să te ții belele, pentru tot cartierul, dar noi ne concentrăm pe familia Platt (mamă, tată, fiică adolescentă, fiu cam tot așa), fiecare cu aspirațiile și neîmplinirile lui.

Evident, odată confruntați cu saurienii, nevoile lor se duc la baza piramidei lui Maslow, iar iureșul antrenant și deloc îngăduitor în anumite momente te ține în priză, de crește consumul peste limitele recomandate de guvern.

Ce e de remarcat la regia lui David Robert Mitchell e că, în ciuda faptului că are de lucrat cu o premisă care forțează ridicolul chiar pentru unul care crede în OZN-uri și se tratează cu cristale, o tratează cu o nonșalanță molipsitoare.

Nu trece mult și chiar te obișnuiești, ba te și distrezi cu imaginile reptilelor uriașe mâncând înghețață sau respingând apa din piscină pentru că are prea mult clor.

Puși să îndure teroare și oroare, membrii distribuției o fac cu un profesionalism previzibil din partea numelor consacrate, cu un ison lăudabil ținut de cei tineri.

Anne Hathaway e vioara întâi: ea trage cu pușca, ea numără proviziile, ea conduce mașina, cât nu o joacă T-Rexul în picioare.

E atât de dinamică aici, încât nu poți să nu te întrebi de ce nu i-a luat ea însăși la omor pe pețitorii nesimțiti din Odiseea.

Ewan McGregor e un Obi-Wan fără Forță, dar cu mult optimism, iar mai fragezii (am citat din dinozauri acum) Maisy Stella și Christian Convery țin pasul, și la interpretare, și la fugă.

Creaturile care dau iama în pașnicul cartier nu sunt suprinzătoare, ne-a făcut cunoștință Ștefan cel Mare (sper că e clar calamburul) cu ele încă de acum decenii, dar își joacă rolurile lor de orătănii dușmănoase cu toată priceperea pe care le-o împrumută departamentul de efecte speciale.

Și sunt și mai libertine decât omoloagele spielbergiene.

N-o să se termine cinematografia cu The End of Oak Street.

Dar aici logica ia o pauză binemeritată, ca să revină la toamnă mai proaspătă.

Vorba aia:

A venit vacanța,

Cu raptoru’ din Franța.

P.S. Glumă, glumă, dar primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să găsesc cuțitul ăla de vânătoare primit cadou mai demult și să-l pun la îndemână.

Pixar, Nolan, Brooks

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Să ne imaginăm pentru un moment că Sir Christopher Nolan ar fi cooptat de cei de la Pixar să le facă un film în stilu-i binecunoscut.

Fire narative amestecate, inteligență și toate cele.

Dar asta n-ar fi tot.

Pentru scenariu ar fi convocat și Mel Brooks, care are deja o sută de ani.

Dar asta nu ar fi o problemă, umorul e nepieritor.

Nu vom ști niciodată cum s-ar concretiza fantezia mea în cinematografie, dar avem un substitut foarte elocvent în plan ludic.

Acesta este jocul Day of the Tentacle, realizat de Tim Schafer și Dave Grossman în 1993 și refăcut excelent în 2016.

Este continuarea unui alt produs de gen, Manic Mansion, dar legătura dintre ele nu este indispensabilă.

Povestea este cam așa (remarcați aproximarea, pentru că jocul este prea aiurit în cel mai bun sens al cuvântului, să fie rezumat adecvat):

În casa agitată care dă titlul jocului predecesor au loc experiemente dubioase, iar niște tentacule de caracatiță, devenite conștiente de sine după expunerea la niște substanțe nasoale deversate în zonă pornesc într-un amplu proiect de cucerire a lumii.

Pentru a preveni dezastrul ecologic inițial, un profesor cam țăcănit pune de-o mașină a timpului și îl trimite pe nepotu-su, împreună cu doi amici ai celui tânăr, în urmă cu o zi.

Dar lucrurile merg prost, iar dacă nepotul rămâne în prezent, unul dintre celelalte personaje ajunge în același loc în trecut, pe vremea lui Washington și Jefferson, iar celălalt, o ea, în viitor, când tentaculele deja conduc lumea, iar oamenii sunt o specie decăzută, pe care de extincție.

Și-acum începe distracția.

Urmând mecanismul oricăui joc Adventure (zis odinioară Quest), cele trei personaje trebuie să rezolve situații de tot felul, ca să revină acasă, dar și să pună capăt planului malefic al bucăților de caractiță.

O acțiune din trecut are efect în prezent, pentru ca obiectul astfel rezultat să fie folosit în trecut. Ingeniozitatea situațiilor și gagurilor astfel rezultate e demnă de un Inception haios, iar schimburile de replici au hazul și caracterul ireverențios dintr-un Spaceballs sau Robin Hood: Man in Tights.

Exemplu este partea cu personalități adulate precum Washington, Jefferson sau Benjamin Franklin, care apar ca ridicoli, dar recognoscibili.

Day of the Tentacle e un joc greu. E nevoie să gândești nu doar în afara unei cutii, ci a trei.

Eu, unul, m-am blocat de nenumărate ori, dar m-am folosit cu nerușinare de ajutorul deja omniprezent pe Internet.

Am făcut-o pentru o cauză nobilă, însă.

Mă distram prea bine să las frustrarea intelectuală să-mi stea în cale.

Și să nu uit, tentaculul ăl mai rău, ăla mov, devine șeful la lume prin intermediul funcției de președinte al SUA.

Iar un personaj contemporan cu el spune:

Well, what possible harm could one insane, mutant tentacle do?

Mov, portocaliu, care e diferența?

Cuceriri SF (32)

By Iulian in Carti 0 Comment

Alte lecturi, ale aventuri pe tărâmul literaturii științifico-fantastice:

The Escape Orbit – ca în multe romane de gen, omenirea s-a aventurat în spațiu și a intrat în conflict cu o civilizație extraterestră. Spre deosebire de altele, însă, aceasta este mai miloasă când capturează nave omenești, trimițând echipajul în captivitate pe diverse planete de unde nu au, teoretic, șanse să mai scape. Acesta este și cazul protagoniștilor acestei cărți, în frunte cu un ofițer de rang înalt. Planeta pe care sunt repartizați are deja o colonie considerabilă de prizonieri, sfâșiați în două ideologii contrare: să încerce orice, chiar și cu șanse mici de reușită, pentru a evada sau să se împace cu soarta și să făurească o nouă colonie. De menționat că rangurile militare rămân valabile și asta influențează relațiile din cadrul acestei societăți formate ad hoc. Noul venit se folosește de prestigiul și experiența sa pentru a unifica diversele grupări și a pune la cale un plan extrem de ambițios. James White balansează cu abilitate între descrierile evoluțiilor tehnologice, cu eșecurile lor inevitabile, necesare evadării, și psihologia diverselor personaje, influențată de coerciția cazonă, dar și de tortura speranței. Deși fictiv, romanul rămâne un ilustrativ studiu de caz asupra chestiunii motivației ca factor de coeziune a unui grup.

The Genocides – oamenii, odinioară stăpâni ai Pământului, au ajuns o specie pe cale de dispariție pe propria planetă. Asta, deoarece forțe extraterestre au transformat Terra într-o plantație a unei singure plante, un fel de arbust gigantic, care produce o sevă dulce și care a acaparat terenurile unul după unul. Civilizația umană s-a prăbușit, iar supraviețuitorii rezistă fie în comunități sedentare mici, cu un nivel de cultură scăzut și cu o disciplină draconică, aproape religioasă, fie în bande migratoare, cele două forme de organizare intrând în inevitabile conflicte. Când unul dintre prizonieri, fost vagabond, dar și fost profesor universitar, deci cu un intelect ridicat, începe să submineze regulile comunității, apar tensiuni cu potențial violent între membrii acesteia. Thomas M. Disch este neîndurător, nu îți dă motive deșarte de speranță, dar reacțiile naturii umane în peisajul deznădăjduit pe care îl creionează sunt credibile. Iar simplul exercițiu de a fi puși în situația opusă, aceea a speciilor care au pătimit din cauza noastră, dă hrană amară, dar sănătoasă pentru reflecție.

iPhuck 10 – cred că titlul va atras deja atenția, dar stați să vedeți cum e romanul în sine! Într-un viitor care nu pare chiar atât de îndepărtat, algoritmii de Inteligență Artificială sunt polițiști, dar și scriitori care redau anchetele în mod livresc, ca să mai facă și forțele de ordine un ban în plus. Mai mult de atât, un astfel de algoritm poate fi închiriat în scopuri secretarial-sexuale de orice doritor, exact ce se întâmplă cu protagonistul nostru virtual, Porfiri Petrovici, care este repartizat unei critice de artă care are niște interese nu foarte legale, pare-se. Delicioasă preț de vreo trei sferturi, cartea lui Viktor Pelevin o ia pe arături existențiale de-alea rusești abisale spre final, dar amuzamentul inițial și hiperbola viitorului ultradigitalizat erau prea haioase, așa că impresia generală rămâne favorabilă. De menționat că dispozitivul care dă și titlul romanului dă posibilitatea, odată conectat la el într-un fel de Realitate Virtuală, să ai parte de cele mai deșucheate experiențe sexuale. Iar dacă nu vă ajută imaginația proprie, stați fără grijă, vă ajută cea a lui Pelevin.

Wastelands – sfârșitul omenirii este o temă recurentă în literatura SF. A nu se înțelege că asta este totuna cu sfârșitul lumii. De fapt, foarte de interes a fost dintotdeauna pentru autorii de gen să își imagineze ce vine după Apocalipsă. Aceasta este tema care leagă toate povestirile din acest volum editat de John Joseph Adams. Iar viziunile sunt de o diversitate stilistică și ideologică greu de bănuit. În unele nuvele, oamenii au dispărut cu totul, în altele s-au transformat în creaturi bizare, iar într-altele supraviețuiesc cum pot. Printre aceia care și-au pus talentul la bătaie pentru a ne da fiori și învățăminte despre ce ne-ar putea aștepta după colț sunt nume grele precum Stephen King, George R. R. Martin, Orson Scott Card, Octavia Butler sau Gene Wolfe, dar ar fi o greșeală să mergeți numai după prestigiu. Cartea merită parcursă povestire cu povestire, iar efectul e hipnotic, copleșitor și antrenant. Sper doar ca totul să rămână la nivel de ficțiune.

Despre alte remarcabile creații ale literaturii SF puteți citi aici.

Emoții și bătăi în toate direcțiile

By Iulian in Filme 0 Comment

Încep prin a mărturisi un secret cutremurător:

Am fost la Spiderman: Brand New Day fără să fi văzut niciun alt film care îl avea în prim-plan pe arahnidul jucat de Tom Holland.

Da, îl știam din diverse producții Avengers, nefiind exeget nici în acelea.

Acum am mers la cinema de dragul unor prieteni, mari fani, căci, dacă e o valoare morală pe care universul ăsta Marvel în permanentă expansiune o promovează, și bine face, e să prețuim solidaritatea între oameni.

Nu mică mi-a fost surpriza de a descoperi o poveste antrenantă, excelent jucată și coregrafiată și, mai ales, accesibilă și unui neștiutor ca mine.

Am dedus că Spiderman de aici a făcut un mare sacrificiu, lăsându-și prietenii și iubirea vieții să îl uite, pentru binele lor.

Acum trage ponoasele emoționale ale acestui act de abnegație, dar lucrurile se reglează pe parcurs, mai ales că un nou inamic, un telepat care sare din victimă în victimă ca un purice, îl aduce din nou în preajma lor.

Însă lucrurile nu sunt tot timpul ceea ce par, iar asta merită să descopere fiecare spectator.

Ce-am descoperit eu este cum un actor – Tom Holland – poate ajunge să cunoască un rol atât de bine, încât să ajungă să îi iasă atât componenta virilă, cât și cea fragilă, sufletească. E traseul lui Hugh Jackman ca Wolverine, iar Holland merită lăudat că astfel își face astfel trecerea către partituri mai solicitante (fapt parțial atins în The Odyssey).

E înconjurat de o distribuție caracterizată de același nivel de competență.

Zendaya e pentru unii obositoare prin ubicuitatea ei (numai eu am văzut-o în trei filme deja anul ăsta și mai urmează și Dune al treilea), dar, după The Drama, nu mai e pentru mine vreo starletă care pusă să umple ecranul pentru fani, ci o interpretă în toată regula, iar asta se vede și aici.

Jon Bernthal, dur în exterior și de treabă în interior, și Mark Ruffalo, exact invers, sunt la post, iar Sadie Sink e magnet pentru generațiile mai fragede, care au devorat Stranger Things, însă, în ceea ce mă privește, prestația ei din Spiderman: Brand New Day a confirmat că modul strălucit cum i-a dat replica oscarizatului Brendan Fraser în The Whale n-a fost o pură întâmplare.

Dar, așa cum se întâmpla și la The Odyssey, și aici o actrița cu un rol episodic mi-a câștigat iremediabil simpatia. Aceasta este Florence Pugh drept Văduva Neagră, cu accentul, sarcasmul și biroul ei inedit de lucru.

Scenariul e în aceeași notă de lucru bine făcut de meseriași înveterați în branșă și ține un meritoriu echilibru tridimensional între melodramă, umor și acțiune.

Și că tot veni vorba de 3D, să nu ne sfiim a spune că filmul regizat de Destin Daniel Cretton exploatează posibilitățile acestei tehnologii cu o voluptate kinetică extraordinară.

Nu e subtilitatea din The Life of Pi sau groaza uimitoare din Gravity, dar trăsătura cea de căpătâi a Omului-Păianjen, aceea că sare în toate direcțiile după cum îi e voia, te face părtaș la niște scene supraomenești încântătoare.

Și uite-așa au trecut două ceasuri și jumătate, în care am uitat că sunt atât de etate, încât am rulat o sumedenie de avataruri ale lui Spiderman până acum.

Acum e Tom Holland și aia e.

Vae victae!

By Iulian in Filme 0 Comment

După Odiseea lui Christopher Nolan și interpretarea pe care acesta i-o dă, nu îmi imaginez vreun film mai potrivit de revizitat decât The Trojan Women (1971).

Este adaptarea cinematografică a piesei omonine a lui Euripide și care urmărește soarta care s-a abătut asupra femeilor din Troia după cucerirea orașului de către ahei.

Ca iubitor și păstrător sub formă filmică al tezaurului antichității grecești, regizor este, bineînțeles, Mihail Cacoyannis, care s-a mai întors la marele tragedii ale Eladei în Ilektra și Ifigeneia.

Filmul de față nu fost învăluit de aceeași aură de apreciere precum celelalte două creații și, parțial, pot să înțeleg de ce.

Sunt momente când pare că regizorul nu se poate hotărî între o abordare pur teatrală a textului și altele când exploatează apăsat mijloacele specifice cinematografiei.

Rezultatul este inegal, dar, când îi iese, e devastator.

În primul rând, pentru că fiecare dintre cele patru personaje feminine ale piesei îi revine unei actrițe formidabile.

Cassandra, fecioara cu darul profețiilor pe care nu le ascultă nimeni, deși ar trebui, este superb întruchipată de Genevieve Bujold ca fiind la granița dintre nebunie și clarviziune dureroasă.

Irene Papas este o Elena sfidătoare și seducătoare, care demonstrează că, de când e lumea, sunt oameni care reușesc să răstălmăcească și cele mai defavorabile situații.

Poate că Vanessa Redgrave e cea care are cea mai teatrală (a se citi exagerată) manifestare, dar să mă picați cu ceară, dacă știu cum ar trebui să se manifeste o femeie în situația ei (nu spun mai multe, pentru ca aceia care nu îi cunosc detaliile crudei sorți să fie șocați așa cum se cuvine).

Momentele fiecăreia sunt unificate de prezența cu adevărat regală a lui Katharine Hepburn în rolul Hecubei.

Cu o voce mai joasă decât cea pe care i-o știm, aceea capabilă de un sarcasm mușcător, această veritabilă zeiță a celei de-a șaptea arte e, pe rând, regină, soție, mamă, bunică și femeie care pierdut totul.

Totul, mai puțin demnitatea.

Mi-aduc aminte de o mamă ucraineană pe care am văzut-o în trenul care ducea de la Gara de Nord la Aeroportul Otopeni.

Avea după ea doi copii mici și o adolescentă, care, probabil, îi era nepoată sau ceva similar.

Era extenuată, se vedea cu ochiul liber.

De-abia se mai mișca, de-abia mai avea energie să le acorde copiilor atenție.

The Trojan Women nu au fost doar la Troia.

Sunt și acum, în Ucraina, în Gaza, în Sudan și peste tot unde se arată fața hâdă a războiului.

Să nu uităm figurilor lor, când ne asaltează videoclipurile de doi lei de pe TikTok.

Cultura țestului în Oltenia

By Iulian in De prin satul planetar, Publicitate 1 Comment

Când eram mic și petreceam mai mult timp la bunicii de la țară (o pereche erau în oraș), aveam câteva activități preferate.

Când era vremea bună, să urmăresc de pe o stivă de lemne ecosistemul din curtea cu păsăret (stabileam relații ierarhice, cine pe cine bate, ce curcan e fricos, ce cocoș e arțăgos).

Când era frig, însă, mă cuibăream în odaia de gătit alături de bunica mea, care avea obiceiul să murmure tot felul de cântecele, și urmăream fascinat procesul de realizare a pâinii (uneori cu umplutură de brânză, un deliciu!).

Mititel fiind, nu înțelegeam cum o pleașcă de aluat intra sub acea cupola căreia cei mari îi spuneau ”țest” și ieșea o bunătate.

Acolo, sub acel mecanism simplu, dar ingenios, se întâmpla o magie care e încă în viață, așa că nu mică mi-a fost bucuria când am auzit că s-a lansat proiectul Cultura țestului în Oltenia, realizat sub egida Consiliului Județean Dolj și care are ca scop să înscrie această tradiție culinar-folclorică pe lista Patrimoniului Imaterial UNESCO, acolo unde mai sunt doina sau călușarii.

Centrul Județean de Cultură și Artă Dolj, Muzeul Olteniei Craiova, Liceul de Industrie Alimentară Craiova și Asociația Curaj Înainte și-au day mână pentru a această binevenită inițiativă de conservare și promovare a culturii tradiționale, beneficiind și de aportul neprețuit al Ioanei Baskerville, expert UNESCO și președinte al Comisiei Naționale de Salvgardare a Patrimoniului Cultural Imaterial, care va ajuta la întocmirea documentației.

Proiectul a fost lansat pe 5 august 2026 la Craiova și va presupune mai multe etape:

– Documentarea științifică;

– Componenta de autenticitate, în care secția de Etnografie a Muzeului Olteniei va face documentarea în teren (interviuri, înregistrări video, documentație istorică) în toată Oltenia, în localități în care se păstrează meșteșugul confecționării țestului;

– Înscrierea tehnicii de confecționare a țestului în Registrul Ocupațiilor Tradiționale din România;

– Conservarea componentei tradiționale, care se mai păstrează în foarte puține locuri din Oltenia;

– Depunerea documentației la Comisia Națională de Salvgardare a Patrimoniului Cultural Imaterial;

– Promovarea, care include un program complex de educare și revitalizare a gastronomiei tradiționale (demonstrații culinare și ateliere practice, conferințe și cursuri tematice, expoziții itinerante).

Una dintre explorările mele intelectuale este să frunzăresc digital lista tradițiilor înscrise pe lista UNESCO, căci mi se pare că acolo e sufletul lumii, plăpând, dar care încă palpită de viață.

Așa am fost ispitit să îi caut pe dervișii Sufi și rotirea lor transcendentală.

Așa am luat parte la o Rodă de Capoeira.

Așa am savurat corul polifonic corsican de pe coloana sonoră a filmului Napoleon al lui Ridely Scott.

Și tot acolo sper să regăsesc cândva țestul oltenesc, care e parte din copilăria mea.

Sursă imagini: Daniel Botea.